Suntem diferiți din multe puncte de vedere. Tu te-ai născut în anii '50. Eu m-am născut în anii '70. Tu ești femeie, eu sunt bărbat. Tu ești politician, eu sunt scriitor. Dar avem câteva lucruri în comun. Amândoi am studiat economia internațională (fără să terminăm facultatea). Avem cam aceeași coafură (deși culoarea părului e diferită).
Și suntem amândoi cetățeni cu drepturi depline ale aceste țări, născuți între granițele ei, reuniți de limbă, steag, istorie, infrastructură. Suntem egali în fața legii.
Așa că am fost surprins joia trecută, când ai fost întrebată la emisiunea de radio P1 Morgon dacă, în calitate de ministru al justiției, ești îngrijorată că unii oameni (cetățeni care plătesc impozite și votează) spun că au fost opriți de poliție și legitimați doar din cauza felului în care arătau (aveau pielea închisă la culoare, nu erau blonzi, aveau părul negru). Și tu ai răspuns așa:
— Bineînțeles că fiecare reacționează în felul lui la întrebarea „de ce am fost oprit". Unii au fost deja condamnați și li se pare că sunt mereu opriți și luați la întrebări, deși nu ai cum să-ți dai seama că au făcut infracțiuni doar când te uiți la ei (...) Trebuie să privim lucrurile în perspectivă ca să ne dăm seama dacă poliția acționează conform legii.
Interesante cuvintele alese: „au fost deja condamnați". Pentru că exact așa suntem noi. Cei care suntem vinovați până când la proba contrarie. Oare când ajunge o experiență individuală să fie temeiul rasismului? Oare când se transformă această experiență în discriminare, opresiune, violență? Cum este posibil ca „privitul lucrurilor în perspectivă" să lase de-o parte atâtea experiențe individuale ale cetățenilor?
Îți scriu ca să-ți cer ceva simplu, Beatrice Ask. Propun să facem schimb de piele și de experiențe. Hai. Să încercăm. Nu ai fost niciodată reticentă la idei țăcănite. (Îmi aduc și acum aminte cum ai provocat discuții când ai spus că oricine plătește pentru sex ar trebui să primească o înștiințare într-un plic de culoarea levănțicii). Vom face schimb de corpuri vreme de douăzeci și patru de ore. Mai întâi voi fi eu în locul tău ca să înțeleg cum este să fii femeie în lumea patriarhală a politicii. Apoi poți să intri tu în pielea mea ca să înțelegi că, dacă mergi pe stradă și o iei în jos spre metrou, și vezi cum stă un polițist acolo, cu legea de partea lui și cu dreptul de a veni la tine ca să-ți ceară să dovedești că ești nevinovat, atunci îți amintești anumite lucuri. Nu, nu este nevoie să mergem până în Germania din timpul celui de-al doilea război mondial sau până în Africa de sud în anii '80. Istoria noastră recentă de aici, din Suedia, este de ajuns, o serie de experiențe luate la întâmplare pe care și le amintește dintr-o dată corpul nostru comun.
La șase ani, aterizăm la Arlanda, în țara noastră. Mergem spre vamă cu tata. Îi transpiră palmele, își reglează vocea, își aranjează părul și își face pantofii. Verifică de două ori că are pașaportul suedez în buzunarul interior, unde trebuie să fie. Toți cei care au pielea deschisă la culoare sunt lăsați să treacă. Dar tata este oprit. Și ne gândim: poate că a fost o întâmplare. La zece ani, vedem aceeași scenă din nou. Poate că era din cauza accentului său. La doisprezece ani, vedem aceeași scenă. Poate că era din cauza valizei lui stricate, cu fermoarul rupt. Și la paisprezece ani iar, și la șaisprezece ani, și la optsprezece ani.
La șapte ani, mergem la școală și tata ne explică ceva elementar despre societate, tata care era în continuare îngrozit de ideea că noi, copiii, aveam să moștenim statutul lui de străin. Zice:
— Când arăți așa, ca noi, trebuie să fii mereu de o sută de ori mai bun decât ceilalți ca să nu te refuze.
— De ce?
— Pentru că toată lumea e rasistă.
— Tu ești rasist?
— Eu nu.
Pentru că exact așa funcționează rasismul. Nu e niciodată vorba de vina noastră, istoria noastră, ADN-ul nostru. Este în altă parte mereu, nu este niciodată aici, în mine, în noi.
La opt ani, ne uităm la filme de acțiune în care bărbați cu pielea închisă la culoare violează, înjură de mama focului, își bat femeile, răpesc copii, manipulează și mint și fură și fac numai nenorociri. La șaisprezece ani, la nouăsprezece, la douăzeci, la douăzeci și doi vedem aceleași personaje de un singur fel, folosite neîncetat.
La nouă ani, ne hotărâm să fim cel mai mare tocilar din clasă, cel mai cuminte și mai la locul lui din lumea-ntreagă. Ne iese foarte bine, dar când vine o înlocuitoare, se presupune automat că suntem copilul problemă.
La zece ani, ne aleargă niște skinheads pentru prima dată, dar nu și pentru ultima. Ne zăresc corpul nostru comun pe o bancă pe lângă Högalidskyrkan, ei rag, noi fugim, ne ascundem într-o intrare, simțim gust de sânge în gură, iar inima ne bate nebunește tot drumul spre casă.
La unsprezece ani, citim benzi desenate în care orientalii sunt exotici într-un fel mistic, cu ochii căprui frumoși, senzuali (dar și înșelători).
La doisprezece ani, mergem la Mega Skivakademien ca să ascultăm CD-uri și, de fiecare dată când mergem acolo, paznicii ne înconjoară ca rechinii, vorbesc în transmițătoare, ne urmăresc de la câțiva metri. Noi încercăm să ne purtăm normal, ne străduim să arătăm prin limbajul corpului că nu suntem delincvenți. Mergi ca de obicei, Beatrice. Respiră ca de obicei. Du-te la raftul acela cu CD-uri și ia albumul acela de Tupac în așa fel încât să arăți că nu ai de gând să-l furi. Dar paznicii continuă să spioneze și, pe undeva, adânc în corpul nostru comun, simțim probabil o plăcere rușinoasă care vine din faptul că am ajuns să cunoștem și noi structura care ne-a ținut tații prizonieri și să ne explicăm de ce tații noștri nu s-au descurcat aici, de ce le-au murit visele într-o mare de scrisori de intenție returnate.
La treisprezece ani, începem să mergem la centrul de tineret și să auzim povești. Fratele mai mare al unui prieten s-a contrazis cu polițiștii din Norrmalm și a fost băgat în dubă și aruncat cu nasul spart în Nacka. Vărul unui prieten a fost târât de paznici într-o camera mică din metroul de la Slussen și bătut (cu niște cărți de telefon pe lângă șolduri ca să nu-i rămână vânătăi). Prietenul tatei, N., a fost găsit de poliție și închis cu bețivii pentru că vorbea ciudat, lungea cuvintele, și polițiștii și-au dat seama abia a doua zi dimineața că era ceva în neregulă și la urgențe au găsit un anevrism și la înmormântare, prietena lui a zis:
— Dacă m-ar fi sunat, le-aș fi zis că nu bea.
La treisprezece ani și jumătate, trăim într-un oraș terorizat de un bărbat cu o pușcă cu lunetă care a împușcat unsprezece bărbați bruneți în șapte luni fără ca poliția să intervină. Și creierul nostru comun începe să creadă că musulmanii o duc cel mai rău mereu, cei cu nume arabe au întotdeauna foarte puțină putere (și ignorăm complet cazurile în care funcționează alte structuri – de exemplu, atunci când un tip de la școală căruia i se spunea „evreul" a fost legat de gard cu un lanț prins de blugi, cu un lacăt trecut prin curea și toată lumea râdea în timp ce el încerca să se elibereze, râdea și el, încerca să râdă, râdeam și noi?).
La paisprezece ani, ieșim din McDonald's de la Hornsgatan și ne legitimează doi polițiști. La cincisprezece ani, stăm în fața unui magazin Expert și apare o dubă de poliție, ies doi polițiști, ne legitimează, ne întreabă ce facem în seara asta. Apoi se urcă înapoi în dubă.
Și în acest timp, se duce o luptă înăuntrul nostru. O voce zice: să-i ia dracu', nu au dreptul să ne judece dinainte. Nu pot să stea între noi și oraș, ei cu uniformele lor. Nu au voie să ne facă să nu ne mai simțim în siguranță în cartierele noastre.
Dar cealaltă voce zice: Dacă era vina noastră? Probabil că vorbeam prea tare. Purtam hanorace cu glugă și teniși. Aveam blugii prea largi și prea multe buzunare. Am făcut greșeala să avem o culoare de păr dușmănoasă. Am fi putut să alegem să avem mai puțină melanină în piele. S-a întâmplat să avem nume de familie care îi amintesc acestei țări micuțe că facem parte dintr-o lume mai mare. Eram tineri. Sigur aveau să se schimbe lucrurile pe măsură ce îmbătrâneam.
Și a crescut corpul nostru comun, Beatrice Ask. Nu am mai stat la centrul de tineret, am înlocuit hanoracul cu o haină neagră, iar șapca am înlocuit-o cu o eșarfă. Nu am mai jucat baschet și am început să studiem economie la Handelshögskolan, în Stockholm. Într-o zi, stăteam în fața Central Station în Stockholm, scriind ceva într-un caiet (pentru că, deși studiam economia, visam în secret să fim scriitor).
Dintr-o dată a apărut cineva din dreapta, un bărbat cu umeri lați, cu o cască în ureche.
— Ce mai faci?
Ne-a legitimat, apoi ne-a împins brațele în sus, ținându-ne ca la poliție și ne-a dus spre dubă, unde se presupunea că aveam să stăm și să așteptăm cât primea el confirmarea că eram într-adevăr cine ziceam că eram. Se pare că arătam ca într-un portret anume. Se pare că arătam ca altcineva. Am stat în dubă douăzeci de minute. Singur. Dar nu chiar singur. Pentru că treceau pe acolo o sută de oameni. Si se uitau la noi cu o privire care șoptea:
— Ia uite. Încă unul. Încă unul care se comportă conform prejudecăților noastre.
Și aș vrea să fi fost și tu cu mine în dubă, Beatrice Ask. Dar nu erai. Am stat acolo singur. Și m-am uitat în ochii celor care treceau pe lângă mine și am încercat să le arăt că nu eram vinovat, că doar stătusem într-un loc și arătasem într-un anume fel. Dar e greu să-ți explicit nevinovăția dintr-o dubă de poliție.
Și este imposibil să faci parte dintr-o comunitate în care Puterea presupune mereu că tu ești Celălalt.
După douăzeci de minute, ni s-a dat drumul din dubă, fără scuze, fără explicații. Doar:
— Poți să pleci.
Și corpul nostru plin de adrenalină a plecat și creierul nostru s-a gândit: trebuie să scriu despre asta. Dar degetele noastre știau că nu avea să fie așa. Pentru că experiențele noastre, Beatrice Ask, nu se compară cu lucrurile care li se întâmplă altora; corpul nostru a crescut de partea aceasta a graniței, mama noastră este din Suedia, realitatea noastră este ca o cameră confortabilă plină cu perne comparat cu toate câte li se întâmplă celor care sunt cu adevărat fără putere, fără resurse, fără documente. Nu suntem amenințați că vom fi deportați. Nu riscăm să facem închisoare dacă mergem înapoi. Și, știind că e mult mai greu pentru alții, am ales să tăcem, și au trecut anii și a apărut programul REVA, „proiectul de implementare legală și eficientă". Poliția a început să caute prin mall-uri și să stea la intrarea clinicilor care îi ajutau pe cei fără documente, iar familii care aveau copii născuți în Suedia au fost deportate în țări în care copiii nu fuseseră niciodată, și cetățenii suedezi au fost puși să arate pașaportul ca să demonstreze că sunt de aici și un anume ministru al justiției a explicat că asta nu avea nimic de-a face cu profilarea rasială, ci doar cu anumite „experiențe personale". Un mecanism de rutină al puterii. Practica violenței. Toată lumea își făcea treaba. Paznicii, poliția, vameșii, politicienii, oamenii.
Și aici mă întrerupi și zici :
— Dar de ce e așa de greu de înțeles ? Toată lumea trebuie să urmeze legea.
Și noi răspundem:
— Dar ce ne facem dacă legea este nelegiuită?
Și tu zici:
— E vorba de priorități, pur și simplu nu avem resurse nelimitate.
Și noi răspundem :
— Cum se face că există mereu bani atunci când cei care nu au niciun fel de resurse trebuie să fie persecutați, dar nu sunt deloc bani când cei care nu au niciun fel de resurse trebuie să fie apărați ?
Și tu zici :
— Dar cum să facem să le oferim asistență socială tuturor, dar să-i și primim pe toți care vin aici?
Și noi ne foim și tușim un pic pentru că, sinceri să fim, nu avem un răspuns clar. Dar știm că un om nu poate să fie ilegal și că trebuie să facem ceva când cei care poartă uniformă crează nesiguranță și legea se întoarce împotriva cetățenilor și acum ți-a ajuns, Beatrice Ask, încerci să pleci din corpul nostru, precum cititorii, crezi că a durat prea mult, e prea multă repetiție, nu se zice nimic clar și ai dreptate, nu există sfârșit, nu există soluție, nu există nicio ieșire de urgență, toate se repetă pentru că structurile nu vor dispărea doar pentru că nu vom vota programul REVA; REVA este o extensie logică a oprimării constante, fără intensitate, REVA continuă din cauza incapacității noastre de a ne reformula imaginea noastră națională, care rămâne bătută în cuie, iar în seara aceasta, la coada de la intrare de la un bar de lângă tine, cei care nu au pielea albă nu stau împreună intenționat ca să nu fie opriți la intrare, iar mâine, la coadă la locuințe, cei cu nume străine folosesc numele partenerilor ca să nu fie trecuți cu vederea, și chiar acum, într-o scrisoare de intenție pentru o slujbă, un suedez absolut obișnuit a scris „NĂSCUT ȘI CRESCUT ÎN SUEDIA" cu litere mari, pentru că știe ce se poate întâmpla dacă nu face așa. Toată lumea știe ce se poate întâmpla. Dar nu face nimeni nimic. În schimb, ne concentrăm să-i găsim pe cei care s-au mutat aici căutând siguranța pe care ne mândrim că le-o putem oferi cetățenilor noștri (unora dintre ei). Și scriem „noi" pentru că facem parte din acest tot, din acest corp social, din acest „noi".
Poți să pleci.
