Apăs aceste cuvinte pe hîrtie. Pe mine cine, ce mă apasă?
Vorbeşti ce-ai văzut.
Ce ţi-a căzut în gură prin ochi.
Vorbeşti ce-ai mîncat.
Poemul ca accident şi expediţie poştală
a) Aduci pînă la cuvinte.
b) Alegi cuvintele.
c) Pui în cuvinte.
d) Împachetezi frumos cuvintele.
e) Transporti cu grijă cuvintele sau le transmit.
f) Verifică dacă au ajuns!
g) Aştepţi neapărat răspuns, sau măcar o confirmare de primire.
h) Te odihneşti puţin, aduni, strîngi, pui deoparte, după care reîncepi neîntîrziat lucrul.
a) Nu aduci nimic pînă la cuvinte. Aduni cuvinte lîngă cuvinte, dintre care pe unele, aranjate gata dinainte, cumva, vrei anume să le spui, iar pe celelalte (de obicei, pe cela mai multe) le foloseşti în acest scop.
b) Verifici dacă ai făcut bine operaţiunea, dacă ai operat correct, adică esthetic, adică fără să ce vadă.
c) Te gîndeşti, în timp ce lucrezi, să schimbi. Îţi vine idea să minţi. Vei spune că totul contează, că toate cuvintele şi toate propoziţiile sînt la fel de importante, că intregul întrece suma elementelor component etc., deşi ştii prea bine că nu este aşa, dar deja ai uitat.
d) Schimbi şi destinatarul. Voiai să spui ceva anume cuiva anume, şi acum îţi spui de ce n-ai spune totul (ceva desăvîrşit şi total, impozant şi tranşant) tuturor? Chiar, de ce nu? Nimic nu te împiedică, şi toţi parcă numai asta aşteaptă. Ceea ce-i fals, dar ai uitat de mult, şi aluneci în continuare. Deja scrii. Ştergi destinatarul.
e) Cineva încă mai aşteaptă — aşa te-ai lăudat — ceva de la tine. Îşi face iluzii. Aşteaptă degeaba.
f) Treci, acum, tocmai peste momentul decisiv, peste momentul authentic ai scriscului — singurul. Nu mai scrii eticheta, şi nici adresa. Cum să trimiţi ceva atît de frumos, sî de important, la o singură adresă, pe un singur nume, unuia singur, cuiva?
g) Crezi acum că scrisul e pentru toţi, nu pentru cineva. Te gîndeşti să continui tot aşa, dar
h) aştepţi totuşi răspuns, îl pretinzi chiar, deşi n-ai trimis nimic nimănui.
i) Desfaci cuvintele împachetate, şi-ţi dai seama, într-o străfulgerare, căcel mai bine, cel mai nimerit ar fi să păstrezi numai sforile, legăturile.
î) Faci un pachet gol şi cît mai voluminos, şi începi să îl scrii peste tot, pretutindeni. Aşa da!
â) Nu mai ai loc şi de etichetă ori de adresă. lar nu mai e loc pentru scris!
a e i o u) lei poemul în braţe, cu mîinile cu care l-ai scris, şi pleci. Te duci să-l duci personal. Aveai dreptate (ai avut tot timpul dreptate): destinatarul, adresa şi conţinutul trebuie cu orice preţ să rămînă secrete, dar să şi ajungă la destinaţie.
ă) Ai învăţat în sfîrşit cum se procedează: trebuie să le scrii tuturor, dar să duci personal mesajul. Fii curierul propriului mesaj (dacă-i al tău şi dacă-I ai cui spune), nu-ţi fie ruşine. Scrie pe dinafară şi pleacă!
În timp ce scriu, de cealaltă parte a paginii (pe verso) eşti tu. Te ascunzi şi foaia te ascunde. Scriind, te (pre)simt, îţi simt trupul tremurător, inegal, nemişcat, una cu pămîntul. Te pipăi. Mă împiedici să scriu corect, frumos. De ce stai sub foaia mea de hîrtie, dincolo de ea? Ieşi afară, vino deasupra, lîngă mine, în locul meu! Îmi susţii foaia de hîrtie. Contactul nostru e chiar această foaie de hîrtie. Textul pe care îl scriu se datorează (mai ales) reliefului trupului tău.
