din Și cuvintele sînt o provincie

Mariana

Sîmbăta după-amiaza și mai ales duminica
nu prea vezi pe străzi decît
cerșetori, nebuni și golani.
Adolescenți săraci, îmbrăcați colorat, vorbind tare.
Cu frunțile încrețite, ca și cum
chiar atunci ar învăța literele.

De la etajul opt,
pe străduța care desparte blocul de cimitir,
nu se văd acum decît Mariana și prietenii săi.
Mariana vinde lumînări și candele, chibrituri și tămîie,
pămînt pentru flori, flori și coroane de flori,
flori naturale
și flori artificiale
într-o coșmelie albă de termopan: Florăria Mariana.
Are acolo televizor și, iarna, calorifer electric.
Acum nu mai vine nimeni,
e trecut de șase seara,
e duminică.
Mariana stă pe-un scăunel în fața Florăria Mariana
și mănîncă semințe de floarea-soarelui.
În jurul ei sînt cîțiva băieți
cu tricouri mulate,
băieți firavi, cu mîinile încremenite
în buzunarele blugilor,
privind în gol,
băieți dichisiți, cu părul bine tuns,
vopsit în culori electrice.
Albastru, blond, ciclam, verde.
Mariana pare mama lor,
cu sînii ei bulbucați,
gata să-i scape din maioul Calvin Klein,
cu șuvițele ei blonde încadrîndui obrajii
mereu nerași.
Mariana pare tatăl lor,
cu mîinile ei mari,
cu spatele ei lat, numai bun să care
sacii cu pămînt de flori,
cu șoldurile ei zdravene,
înfășurate în fusta lungă, vaporoasă.
Ar putea să țină cîte doi băieți deodată
pe genunchi.
Mariana e bună, îi îngăduie în preajma ei.
Băieții o ascultă nemișcați,
seară de seară se adună
în fața Florăria Mariana.
Mariana vorbește și scuipă cojile direct pe asfalt.
Vocea ei ascuțită
ajunge pînă la etajul opt,
chiar și cînd geamul e închis.
Cu toate astea, nu se poate spune
despre ce vorbește.

Provincialii

Dacă m-ar privi cineva din spate,
cum stau acum la fereastră
și mi-ar vedea coama brună
atîrnînd pe spinarea de femeie sau de fetiță,
s-ar putea gîndi:
Iată imaginea singurătății!
Și, într-o oarecare măsură, ar avea dreptate.
Dar numai pînă cînd cuvîntul lui,
„singurătate”,
s-ar întîlni cu cuvîntul meu,
„provincială”.
Atunci aș începe să am eu dreptate.
De-și nu întru totul.
Și i-aș putea vorbi despre cum
toți sîntem, mai tot timpul,
niște provinciali.
Față de cele văzute și
față de cele nevăzute,
față de ce se poate spune și
mai ales față de ce nu se poate spune.
Cum se face seară.
Și cum se vede asta de la etajul opt.
Cum a deschis vîntul geamul de la bucătărie și
un bărbat îi spune femeii sale pitulice.
Cum, la Florăria Mariana, Mariana se uită la televizor
și mănîncă semințe.
Mai bine să nu încerci să povestești toate astea cuiva.
Mai bine să privești numai și să asculți.
Și ascultînd, să te trezești
în rînd cu înserarea, cu Mariana și semințele ei,
cu vîntul care a deschis geamul,
cu pitulicea.

Adila

Sîmbăta după-amiaza, dar mai ales duminica,
nu prea îți vine să ieși din casă.
Pe străzi, numai
cerșetori, nebuni și golani.
Adolescenți săraci, îmbrăcați colorat, vorbind tare.
Cu frunțile încrețite, ca și cum
chiar atunci ar învăța literele.
Adila stă la fereastra ei de la etajul opt.
E cald.
Adevărul este că fiecare cuvînt
e numai vîrful unui aisberg.
Dedesubt colcăie sensuri fără nume
dintre care, cîte unul
e atras uneori la suprafață
de forța cuvîntului de deasupra
și înghesuit acolo, printre sensurile de bază.
Și cuvintele sînt o provincie
vizavi de sensurile pline de viață de sub ele,
sensuri necunoscute și nerevendicate acolo, deasupra.
O provincie pe verticală.
De pildă, cineva îți zice:
Adila, ești tensionată!
Și, după cîteva zile, altcineva îți zice:
Adila, ești tensionată!
Și poți crede că se referă la același lucru.
Cînd colo, fiecare „tensionată”
e o pompă care vrea să smulgă altceva
din colcăiala de sensuri de dedesubt.
Pe de altă parte,
fiecare dintre noi sîntem cîte un vîrf de aisberg.
Unii stau li-ni-știți
cu fundul pe toate sensurile posibile.
Alții se foiesc întruna ca găina pe ouă.
Primii, dacă se ceartă,
se pricep să spună lucrurilor pe nume.
Ceilalți, dacă vor să spună „munte”,
sînt în stare să scrie un roman.
Sau pur și simplu
să te privească într-un anume fel
și asta să însemne „munte”.
La fel pentru „clanță”.
Cînd vor să înjure,
tot așa,
un roman sau
o arcuire anume a buzelor.
Asta nu înseamnă, însă,
că-i exclus sa-uzi din gura lor
cîte-un simplu „’t-ui mama ei de viață”
sau un oarecare „bună dimineața”.

Ce drăguță ești

Adila merge la piață.
Adila merge la serviciu.
Să cumpere cartofi și caserole cu ficăței.
Să cîștige bani pentru rate.
Din cînd în cînd
în garsoniera ei vine un bărbat.
Adila întoarce spatele ferestrei.
Spatele ei de femeie sau de fetiță,
pe care atîrnă o coamă de păr brun.
Aprinde lumina.
Lumina pornește de sub pălăria verde a lămpii
și se împrăștie în garsonieră.
Bărbatul a adus o sticlă de vin.
A desfăcut-o.
Cu el nu-i nevoie să spună nimic.
Dacă încearcă să spună ceva –
despre adolescenții cu frunțile încrețite,
despre Mariana și băieții ei,
despre cum un bărbat îi poate spune femeii sale pituli . . . –
he interrupts her: ce drăguță ești!
Așa că, ori de cîte ori vine,
Adila dispare împreună cu el
pentru o vreme
și numai lumina răspîndindu-se
de sub pălăria verde
peste paharele cu vin . . .

Șuruburi, șaibe, cuie, piulițe

Mai ales noaptea
bărbatul în vîrstă
care locuiește sub garsoniera mea
scapă din mînă mici obiecte –
șuruburi, șaibe, cuie, piulițe –,
care se rostogolesc pe gresie
pînă-n zori.
Eu stau la geam
și văd lumînările aprinse în cimitir,
toamna,
cînd copacii nu mai au frunze,
sau primăvara devreme,
cînd încă n-au înfrunzit.
Întro asemenea noapte,
am auzit ușa vecinului trîntinduse.
Apoi liftul s-a pus în mișcare,
s-a oprit cu o bufnitură
la etajul șapte,
a coborît
și am văzut cum,
tremurînd din toate încheieturile,
bîțîindu-și capul încoace și-n colo,
vecinul merge pînă vizavi,
la poarta cimitirului,
unde îl așteaptă cineva.
În cele din urmă
s-a întors.
Am auzit din nou liftul pus în mișcare,
oprinduse cu o bufnitură
la etajul șapte,
ușa vecinului trîntinduse
și-apoi
șuruburi, șaibe, cuie, piulițe
rostogolinduse pe gresie.
Și m-am gîndit:
așa zornăie uneori
și sensurile nebănuite ale cuvintelor,
cînd cineva
încearcă să le atragă la suprafață,
pentru ca un anume cuvînt
să nu mai fie o provincie.
M-am întrebat atunci:
dacă m-aș duce la el
și ia-ș spune
tartină
sau
cvasinecunoscută
sau
a gestiona o relație,
oare ar înceta să se rostogolească pe gresie
șuruburile, șaibele, cuiele, piulițele?
Dar garsoniera vecinului meu
e un centru
iar eu
sînt o provincială.

Read the English translation

Listen to “The Provincials“ read in the original Romanian by the poet:

Read translator's note

I became familiar with Adela Greceanu’s poetry in a very fortuitous way. During the last pre-pandemic summer, I attended a popular poetry rooftop event in Bucharest sponsored by the ARCEN organization and came across a printed poem of hers as part of an installation. It was more than enough to make me want to meet her. She graciously agreed and gave me a copy of the collection containing the poem, Words Are Also a Province (Și cuvintele sînt o provincie), published in 2014. Greceanu also let me know that what I had read at the event was, in fact, just a fragment.

I eagerly flipped to the poem and discovered that the beautiful fragment gained even more richness in its full form. When I started reading through the book, however, I understood that this was also true of the poem in relation to the collection. Each poem could stand alone, but together they told a story. Greceanu had created an alter ego named Adila with a poet’s sensibility who is alternately speaker and subject or both in the poems.

The concept of provinciality is woven throughout the collection, explored in place, self-image, and linguistics, as well as their intersections. Though it’s never directly mentioned, the urban setting in the poems is recognizable as Bucharest, the capital of Romania. It so dominates the economic and cultural landscape of Romania that many, especially those from Bucharest, refer to anywhere else in the country as the provinces (though in recent years this has started shifting somewhat). Adila observes an analogous provinciality in herself when considering what she knows of herself and how she is seen through the eyes of others. The question of provinciality is also present in the mysterious way one meaning seems to dominate the others when it comes to a particular word.

As I began translating the collection, a major challenge that presented itself was the repetition of certain phrases across poems. I wanted to make sure to translate them the same way each time, so I kept a running list of what they were and adjusted them as certain new poems required specific meanings. When I began submitting these translations for publication, I also wanted to make sure to submit groups of poems that best complemented each other in terms of narrative thread. I’m looking forward to one day publishing them together in one translated volume!

Read bios

Adela Greceanu (b. 1975) is a Romanian-language writer and journalist living in Bucharest, where she works at Radio România Cultural (Romanian Cultural Radio). She made her debut in 1997 with the poetry collection Titlul volumului meu, care mă preocupă atît de mult . . .(Editura Eminescu, 1997), and has since published three full collections of poems and a novel. Her most recent poetry book, Și cuvintele sînt o provincie (Cartea Românească, 2014), was awarded the 2014 Observator Cultural Poetry Prize and received a special mention for Best Book of the Year at The Romanian Book Industry Gala. She is the winner of the Boccace Prize awarded by the French association “Tu connais la nouvelle?” for the short story “But if.” Greceanu has participated in numerous European festivals. Excerpts of her books have been translated into over ten languages and her novel has been translated into Hungarian.

Monica Cure is a Romanian-American poet and writer, translator, and speaker. Her translation of Moldovan-born Romanian writer Liliana Corobca’s novel The Censor’s Notebook is forthcoming with Seven Stories Press and her poetry translations have appeared or are forthcoming in Plume and Modern Poetry in Translation. Her own poems have appeared in Plume, Rust + Moth, The Pittsburgh Poetry Journal, Black Bough Poetry, and elsewhere. A two-time Fulbright grantee, she is also the author of Picturing the Postcard: A New Media Crisis at the Turn of the Century (University of Minnesota Press, 2018). She is currently based in Bucharest, where she translates scripts in development for HBO Romania and leads collective dialogues for various organizations and groups. Visit her website here or find her on Twitter @MonicaCure.