Poemul lui Allen Ginsberg este (o știm deja cu toții) vizionar și profetic în chip voit, construit ca o halucinație simfonică și ca laudatio a generației beat. Fac acum și aici o mică recapitulare de sinteză. Elementul psihedelic este constant în Howl, miza lui Ginsberg fiind aceea că rebelii beatnici sunt niște iluminați care refac lumea prin noua lor viziune dereglată, anti-Establishment; scopul rebelilor este extazul (o Nirvana beat), acesta fiind motivul pentru care Ginsberg recapitulează o întreagă umanitate vizionară și extravagantă. Anti-canonul demonstrativ din Urlet este gândit să devină canon (legitimând generația beat). Călătoria din poem e intenționată ca inițiere (America străbătută propune, de fapt, o nouă geografie întru cunoaștere, prin extaz simili-dionisiac); călătoria materializează o cunoaștere-în-mișcare, teoretizată, de altfel, și de Jack Kerouac în romanul Pe drum). Noii vizionari ai generației beat sunt niște autolegitimați îngeri ai apocalipsei, ei opunându-se lui Moloch (cultura oficială, instituționalizată, dogma). Cu varii ocazii, Ginsberg a afirmat că poemul său s-a dorit a fi chiar o istorie a generației Beat și destui exegeți i-au preluat și dezvoltat această idee, indicând, structura hibridă a textului, de protest și psalm, arhitectura și stilul fiind marcate de influența lui Blake, Whitman, Rimbaud, Pound și alți câțiva.
O comparație mecanică ar fi inoportună cu poemul Budila-Express și, evident, nici nu este scopul acestui text scris din prietenie pentru Alexandru Mușina. Mai exact, o comparație a poemului lui Mușina cu acela al lui Ginsberg, stricto sensu, este inadecvată. Totuși, există câteva chestiuni de marcaj generaționist și de manifest demonstrativ care înrudesc Budila-Express cu Howl. Poemul lui Mușina este gândit și scris, din start, ca laudatio și pro domo underground a generației optzeci (prin grupul său de poeți cu real impact, din București în principal, dar și din alte orașe). Deși elementul psihedelic lipsește (în sens clasic), totuși poemul lui Mușina sugerează, pe alocuri, aspectul unei transe sau a unei stări alterate de conștiință (fie chiar prin raționalitatea ei crudă), în sensul unei cunoașteri altfel a realității refuzate în dogma sa (fie că e vorba de poezia scrisă în comunism și acceptată de regim, fie că este vorba de regimul politic însuși, inchizitorial și dictatorial). Molohul împotriva căruia protestează subtil Mușina este regimul comunist și realitatea lui mizeră. Nu există în Budila-Express vreo pledoarie directă pentru extaz; dar există, în schimb, o apetență fățișă pentru orice fel de dereglare a realității comuniste, de refuzare a dogmei (în toate sensurile – politic, social, religios, literar, uman), de promovare a unui non-conformism care punctează explicit o poziție anti-Establishment inclusiv prin exultare și detașare. De aceea, umanitatea recapitulată de poet este, fie una a celor înregimentați în sistem (blamați pentru aceasta), fie, dimpotrivă, una a celor care sfidează sistemul (dacă nu prin gesturi tranșante, atunci prin revolte de alt tip, artistic și social). La fel ca în cazul Howl, și în Budila-Express anti-canonul afișat are ambiția să devină canon (exact așa se vor și petrece lucrurile, de altfel). Călătoria, apoi, este un alt ingredient (fie și doar metaforic ori simbolic) care propune în poemul lui Mușina o inițiere în realitate (adevărat, lipsesc mirodeniile dionisiace din Howl), prin intermediul unei conștiințe ironice, parodiind parțial ceea ce se află în vizorul privitorului și trăitorului. Optzeciștii din poemul Budila-Express sunt tot un soi de îngeri ai apocalipsei, chiar dacă nu vizionari neapărat, ci outsideri, paria asumați, rebeli alternativi și opuși față de oferta oficială a vremurilor. Ei sunt niște sceptici și cinici în mod adaptat, din pricina sistemului autoritar și cenzurant în care trăiesc.
Tapiseria metastazei
Mi-l amintesc pe Alexandru Mușina, în 2007, la Maratonul de poezie, organizat de Andrei Bodiu, la Sibiu. Mușina alesese să citească niște poeme noi, dar prietenii lui mai tineri (și foștii lui ucenici) îl sfătuiseră pe loc să reia Budila-Express și îl convinseseră în acest sens. A fost momentul de vârf al maratonului (la care au participat, cred, vreo optzeci de poeți), cu un Alexandru Mușina parțial sfios și neliniștit (fiindcă se verifica pe sine, după atâția ani, prin lectura acestui poem), cu glasul lui egal, fără patimă, fără orgoliu. A fost cel mai bun recitativ din maraton și, după cum am simțit atunci, un triumf personal autentic al lui Alexandru Mușina, al optzecismului și al poeziei românești în general.
Începutul poemului Budila-Express marchează o dispoziție dezola(n)tă: pierdere, uitare, mortificare, "Un avort/ Rapid, aseptic, elegant", chiar dacă viața continuă să se deruleze în ciuda închistării. Pe fondul acestei dezolări, îngerul păzitor (dar și al apocalipsei) generează și girează zgomotul spectral pentru o realitate divizată în două tipuri de secvențe: pe de o parte excepțiile încă relativ normale ale vieții (sărbători, dansuri, dragoste), pe de altă parte nucleele unei mizerii stratificate și încetățenite iremediabil (alcool, urină, boală, birocrație, minciună). Afișul cu Noul Ierusalim face parte din mașinăria publicitară a vremurilor și, totuși, spațiul paradisiac nu este întru totul absent, fiind conținut strict într-o dimensiune spirituală: "Sau traversăm zidul putrezit al Grădinii și culegem/ Globuri de aur cu care îmblânzim viitorul, sau deschidem/ Nasturii aerului și posedăm furioși/ Trupul cald încă al iluziei".
Elementul livresc din Budila-Express (numele de autori, de referințe la cărți ori citate și biblioteci) nu este gândit să alcătuiască vreun strat erudit al poemului, ci doar să pigmenteze călătoria și aventura ei ontic-cognitivă. O primă parte de manifest a poemului este legată de variate nuanțe de definire ale poeziei, în contextul unui sfârșit maladiv de secol și al unor vremuri defectuoase. Așa încât poezia este "acea trebuință/ Țâfnoasă și plină de rușine a adolescenței", apoi ea este "precupeață grasă și care/ Ne-a luat pe nimic inimile de puștani și le-a pus pe ață"; o a treia definiție și ultima, poezia este "cuvânt plicticos,/ Pe care dicționarele nu-l mai pomenesc/ Din conformism și vocație inerțială". Și, totuși, în ciuda acestui istoric concis al poeziei în contextul teoriei literaturii (ca stare adolescentină de inspirație, ca manipulare ori ca didactică stearpă, dogmatic vorbind), Budila-Express, călătoria și înregistrarea vizuală (sentimentală, rațională) a călătoriei devin chiar poezia de față, validă și validată estetic.
Partea cea mai de impact din Budila-Express este cea de-a patra, numită cu tâlc "Defulare", întrucât construcția poematică este una de transă recapitulativă a anilor optzeci ai defunctului secol 20, printr-o suită de mici peisaje socio-umane care se înșiruie ca într-un rozariu, una după alta, alcătuind o tapiserie și un cântec (de leagăn liturgic, dacă pot să îl numesc astfel - printr-o metaforă hibridă) al unei generații. Elementul incantatoriu al acestei părți este fățiș și pregnant. Sunt scotocite toate ungherele realității din România sfârșitului de secol 20, cu ajutorul unui instrumentar care concentrează în spațiul băștinaș (derizoriu, reprobabil) întreaga lume, de fapt. Ar merita citată toată partea a patra, dar întrucât ea este foarte amplă, prefer să nu o ciuntesc citând doar câteva versuri care nu ar avea cum să redea panza freatică a poemului lui Mușina. Vocea în transă recapitulativă din "Defulare" nu vorbește, însă, în numele lui eu, ci în numele noi, al unei generații (auto)consacrate, la un moment dat, prin sintagma celor care violează Legea, dar și a celor care, în ciuda restricțiilor abuzive ale realității trăiesc exuberant, complet și chiar au parte de un oarecare extaz.
Penultima parte a poemului Budila-Express ("Filtru") concentrează un stil pamfletar care atacă "metastaza" oficială a realității. Moștenitor ironic și inventiv al lui Arghezi (pamfletarul incendiar), Alexandru Mușina construiește o panoramă a deșertăciunilor, cu fantezie grotescă, dovedindu-se a fi un prolific creator de limbă românească, dotat cu frenezie-invectivă și plasticitate debordante. Asemenea lui Arghezi, Mușina sancționează cretinismul modern și marele circ al lumii contemporane lui; dacă vreun istoric al mentalităților s-ar apleca asupra acestui poem cu lupa sociologică, ar avea ce găsi la nivelul tipologiilor birocratice (și un numai) din România ceaușistă, ceea ce face, în chip deslușit, ca Budila-Express să fie și un poem politic (anticomunist). Iată-l pe poet, invocând o umanitate gregară, lobotomizată, amorală, ușor de ghicit și zărit acum câteva decenii:
"Atunci au năvălit, izbucnit, explodat:fofilatorii și scatoscotocitorii pontatorii și antemergătoriilingecuriștii și drogheriștii femeile de cauciuc și cele evidențiateeșanjiștii și stahanoviștii alchimiștii și verslibriștiilucrătorii cu gura și cu despicătura cu mapa și sapasecretarele și debarasatoarele recții și erecțiimatroanele și prefecții balena albă și pajiicoafezele și dormezele brodeuzele și vibromaseuzeleliniștitorii și concasorii puțopalmiștiiverbali și funcționarii municipali contribuabiliiși subcontabilii vacile domnului și seminariștiiactiviștii și pasiviștii comutatoarele și prezentatoarelemamele patriei și tații burduhănoși cititoriide manuale și meșterii de zăbale animatoriiși picolii soioși scopiții și neofiții scrobițiiși neofaliții soldații de plumb și polițaii de carbidcu amintirea copilăriei conservată în heliu lichid."
Aceștia sunt hominizii (sociopați) cărora li se opun violatorii de Lege, adică outsiderii, rebelii optzeciști, întrucât fauna birocrată se manifestă constant, ca un disc stricat, printr-o cerință automată, conținută în cel mai utilizat verb din comunismul ceaușist: TREBUIE. Ca să evadeze din imperativele societății inchizitoriale, outsiderul se refugiază (printr-o voință de îmbătrânire în viteză, cu funcție de paravan) într-un poster kitsch dedicat tocmai călătoriei numite Budila-Express, replică postmodernă (și ironică) la iluminările rimbaldiene sau, și mai devreme, poate, la O călătorie în Cythera a strămoșului poeziei moderne – Charles Baudelaire. Și, mai ales, replică la manifestul generaționist Howl de Allen Ginsberg.
