Ea e iarba, cum zice poetul, şi acoperă totul, Waterlooul, Austerlitzul şi pe
tine,
luptă dintre cele mai teribile ale sufletului meu încă ostenit şi cu coapsa
fărmată;
a năpădit neînduplecată şi locul unde te-au aşternut, la finalul cuvântării
asine,
a săpat cu fiinţa ei clorofilică adânc în pământul mort
şi metodic şi-a coborât piramida verde ca un vegetal cort
în care dormi, ultim Imhotep, cu lemnăria sarcofagului peste absenţa ta
surpată.
Noi eram iarba, noi ne aşterneam ca o iarbă animală, iubitoare şi chicotindă
peste trupul tău, când veneai acasă beat, te întindeai pe covorul rugos
şi ziceai: hai, puia ticu, iubiţi-l pe tata. Viaţa plutea în jurul tău, aburindă
şi mirosind a votcă despre care atunci nu-mi dădeam seama
cât de obscen de ieftină era, şi adormeai, sforăind cum sforăi eu acum. Mama
plângea uneori când te găsea dormind pe jos.
Iarba este, es ist so, cum ar fi zis un mare om, tu nu eşti, sunt eu oare cu
adevărat
aici, cu Camelia lângă mine, zdreliţi din ce în ce de rafalele solide
ca piatra, întrebându-mă cine ne trăieşte pe noi şi iarba cine-o trăieşte,
ce ne trăieşte aşa de diferit? Frig. Noiembrie e luna cea mai crudă. Seara
creşte.
Plecăm tăcuţi prin iarba înaltă. Ce ne trăieşte ne ucide.
Geneza metaforei şi sensul amintirilor
Fata asta, despre care povesteşte Blaga că gusta prunele din cimitir
ca să vadă dacă morţii care le-au hrănit erau buni sau răi—
la fel ca ea cercetează necontenit şi sufletul meu, izbind abitir
de pereţii de carne cu amintiri care, aidoma unor mnezici zurgălăi,
răsună când dulce, când putred amărui, după aroma sucurilor care,
zemuind din leşurile timpului când erai viu, le sunt merinde placentare.
Analogia cu povestea din „Geneza metaforei" merge încă şi mai departe:
ţăranii din Lancrăm fierbeau prunele din carnea morţilor crescute
până când le prefăceau în ţuica în care se macerează şi viaţă şi moarte.
Similar, amintirile îşi fermentează timpul mort în mine ca într-o narcisică
bute
până când din inconsistenţa lor strivitoare susură un alcool
din a cărui beţie nu mă pot trezi, lunecând neîncetat între rai şi şeol.
Nu îndeajuns de adânc în sufletul meu, apăsător şi compact ca pământul,
germinează neînduplecat amintiri, mereu mai multe, mereu mai fecunde,
mlădiţele lor îşi aruncă mai sus cu fiecare clipă avântul
şi fructele amintirilor, cu alcoolul lor conţinut, nu încetează niciodată să
abunde.
Atât numai că, atunci când ţuica face în mine un ger arzător,
cad, putrezesc şi hrănesc germinândele surate. Amintirile sunt despre viitor.
