acum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba
de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea
noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atâta de larg
încât, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau
stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi daca ea-l întreba
care anume din fulgurările acelea este aldebaran
el răspundea – oricare. cred că era foarte tăcută.
câţiva ani mai târziu mi-au spus că fata aceea
din nuvelă era o fiinţă reală – şi care, tocmai,
murise de cancer. eu ştiusem de altfel
că povestirea lui era doar o transcriere. cred
că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult
a trecut de atunci. acum, e o dimineaţă cu ploaie
murdară, printre casele acestea înalte şi cenuşii –
şi eu trec prin faţa intrării blocului unde el, într-o noapte,
acum o viaţă, i-a sărutat mâna. el a murit
foarte curând după aceea – ea, ani mai târziu.
şi eu merg acuma pe strada aceasta.
scenă de roman franţuzesc
o poveste cu tineri existenţialişti. odaia imensă,
muzica sfâşiind lumina sub abajururi, zvârlind-o
prin colţuri. grupuri împrăştiate. lângă radiatorul iluminând-o
sângeriu, fata cu părul în ochi şi pe umeri,
înfăşurându-i în ceaţă neagră, densă,
trupul lunatec. la picioarele ei, severi
de jos în sus murmurându-i, bărbaţii bărboşi,
în flanele cu gulere înalte ridicate pe gât (ca şi cum
ar călători pe mare, prin vânt), şi ţepoşi
cactuşi pândind din rafturile bibliotecii.
pe pervazul foarte larg al ferestrei, o fată cu foarte frumoasă
luminozitate în ochi, bând din paharul înalt
un lichid albăstrui – ca lucirile revolverului, ca aztecii
ţipând de spaimă când apune soarele – tineri cu faţa strâmbată
înclinându-se înaintea ei – şi o geroasă
melancolie îndepărtând-o de toţi. în colţul celălalt
cei serioşi mormăind că acuma existenţa precede esenţei
şi fata cu buze subţiri răspunzându-le că în jocul absenţei
oricărei calităţi, fiecare din ei poate fi un proiect
(dar ei ca un cor răspunzându-i – către tine!) caudate
valuri de fum urcând din muzica spartă
înfăşurându-i, urcându-le ca nişte ierburi pe piept.
mai târziu, când unul din ei o atrage în vălul dens
al dansului, prin camera răsturnată
în alcool nu prea limpede, îi murmură, cu sens
înceţoşat prin răsuflarea mocnind de acelaşi alcool –
am şi eu un proiect – să înnebunesc – şi cu ocol
destrămat o trage spre camera de alături.
însă ea ştie că e un citat – şi râde – şi-l împinge deoparte.
asta e o poveste. noi de aici mergem şi mai departe.
