să ne iubim, chera mu, să ne iubim per tujur
ca mîine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crincene
ca mîine un ieri cu labe de păianjen de fin îţi va umbla în cîrilionţii de florio
ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetîndu-te . . .
să fim tandri, bîigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii
de şoldurile voluptuoase ale autobazei din filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţa, pe mîini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de
autocare şi stele
primăvara ne mîngîia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei
nevinovate
arătîndu-şi provocator sînii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit.
oh, mai rămîi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămîi noaptea asta la mine?
să ne ţinem de mînă, îi spune un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrine cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim
cîntau tergalurile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni
le răspundeau pînă la răguşeală plutonierii şi controloarele
să facem dragoste, gîlgîiau polenul şi norişorii
să facem chestia aia, gîfîiau frizeriile.
ca nişte becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri
şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, cîte accidente din neatenţie,
conturi încheiate, poliţe plătite!
îngeraşule, strănuta plămînul privindu-se în oglindă
şi văzînd în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbîcsită de proiecte de agresuine, deja vedeam
microcosmosul împînzit de tranşee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului
invizibil
la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid . . .
creierul nostru îş amintea de cînd stătea ghemuit
de cînd pulsa, de cînd palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia
antebraţul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea – sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
şi bulele de hydrogen pleznind malaria peste faţă.
ai încredere în mine, gînguri flora intestinală
întinzîndu-se voluptuos în braţele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism
crudelo, nu mă chinui, rînjea maxilarul spre maxilar
şi schizofrenia spre paranoia
pe cînd te aşteptam în staţia lui 88 sau 90, la zoia.
venea seara, oraşul se anima,
venea noaptea, străile sfirîiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necîştigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,
spoite cu vodcă şi motorină, emoţiile ieşiseră la agăţat.
prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat
cite un pisoi zgîria în lădiţa vreunui dafin
şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
şi-apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi
să ne sfişiem de pe noi concepţia despre lume şi viaţă
să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăveşti.
primăvara priveşte galbenă din stratosferă, gîdilată de ozon şi de ioni
să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrăţişăm, depoule, hîtiuţo, tomberonule . . .
iar noi la ţîşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul
cu apă
chiar lîngă policlinică, şi pînă şi copacii
miroseau a dentist.
Dămuţa
tu parcă eşti făcută din celofan, tu parcă eşti cîştigată la zaruri
şi pierdută prin condiţia ta de femeie şi iar cîştigată
şi iar pierdută şi iar cîştigată şi pînă la urmă înfiptă ca malachit în cine ştie
ce ac de cravată
tu parcă fabulezi cînd pui un picior înaintea altuia
deşi cea mai slabă, tu parcă distribui petrol şi celule solare cu fiecare rictus
de blazare şi grabă
deşi cea mai rece, deşi cea mai colocvială, tu bei cel mai mult
preferi cinzano cu lămîie să zicem, tu dansezi chiar lîngă staţie
leşinată de narcisism şi de graţie
tu parcă bei suc de mango la cofetăteria cu vedere spre mare
cu vedere spre delfini şi spre ilone şi langues-de-chat plutitoare
tu parcă jonglezi printre genele nichelate cu sfera ta de cordială stupiditate
tu parcă mă cunoşti, parcă mă cunoşteai, slipul tău de cristal fumuriu
parcă mă cunoştea, saboţii tăi din piele de om
cînd îi întreb de tine, acum îmi răspund: nem tudom . . .
