Păianjenul din colţul acestui salon
Unde moare cîte un om în fiecare zi
Toarce cu tenacitate pînza lui cenuşie
Lîngă cel care mâine nu va mai fi.
Şi curios bolnavul îl priveşte
Cum scoate din sine însuşi firul subţire,
Cînd deodată lichidul viscos nu se mai usucă în aer
Ci curge lin în ultima sa privire.
Atunci firul se termină brusc
Şi fără să vrea păianjenul se trezeşte că fuge
Din colţul în care ţesea liniştit
Şi împăienjeneşte ochiul care îl suge.
Ce frumoasă grădină
Ce frumoasă grădină era cimitirul din sat
În ziua aceea senină
Şi cum strălucea zîmbetul ei
Scăldat în lumină.
Călcam printre cruci ca printre oamenii vii,
Eram pe jumătate învinsă,
Mi-era ruşine că-n mînă aveam un buchet de flori
Şi-o lumînare aprinsă.
Mă rugam la vînt să-mi stingă făclia,
Nici o adiere,
Mă uitam la oamenii zîmbitori de pe cruci,
Nici o înviere.
Părea că stau aşa de bună voie,
Toată curtea bisericii era plină
De nuci proaspăt căzute în iarbă,
Dar cine să vină
Să adune în grabă nucile verzi,
Ei nu mai au nevoie de mîncare,
Ei stau la rînd aşa, doar din obişnuinţă,
Sau doar din întîmplare.
Coşmar
Ajunsesem într-un loc blestemat,
Nici un fulger din cer, nici o rază
A unei speranţe, doar duhurile rele
Păzite de un înger de pază.
Părea că e chiar îngerul căzut,
Ieşise prin întuneric în faţa mea,
Păzea peste o lume de ruine
Şi nu ştia nici el ce mai păzea.
Te căutam şi nu te mai găseam,
Doar umbra ta se apleca umilă
Spre îngerul de pază al duhurilor rele
La care mă uitam cu sfîntă silă.
