Două Poezii

Leonard Tuchilatu

Război

Liniștea unui gând
Echivalentă cu viața noastră
Se prăbuși, sfărâmându-se fără urmă,
Se pierdu printre norii zbuciumați ai vremii.
Ea, răspunsul vechilor strigăte,
Din orașele albe,
Nu mai aduce frumoasa liniște de departe.
Clopotul alarmei rupe noi gânduri.
Vai, cât de scurtă fu liniștea!
Jungla iar fierbe în razele soarelui,
împroșcată din plin cu săgeți de foc.
Fantome trec salutându-ne 
Cu zâmbetul morții pe față,
Răpindu-ne mica noastră liniște, 
cu ea și pe careva dintre noi.


 
[Poate veți voi cândva]
 
Poate veți voi cândva
să vă recăpătați echilibrul
citind versuri serioase
și, râzînd mai zgârcit,
veți spune că nu vă mai poate opri nimeni . . .
Și dacă n-ar fi cineva
mai înțelept,
n-ar exista pisma și ura,
și dacă n-ar exista
cineva mai bun, mai blând,
nu s-ar mai încălca normele
oamenilor
și n-ar mai exista nimeni,
ideal fiind solul
cu oasele strânse grijuliu.
Dacă n-ar mai fi cei
care ne mai strigă încă de departe,
aprinzându-ne sângele în vine,
s-ar lăsa marea tăcere,
din care nu se mai nasc nicicând lucrurile.