din Desprindere

30

şi atunci mă lua de mână prindea se pare un curaj nebun să facă asta îi vedeam picăturile de sudoare cum i se prelingeau de pe frunte pe obraz pe bărbie şi de-acolo înspre piept unde se poticneau undeva între părul foarte des şi maioul alb incredibil de alb chiar şi aşa transpirat fără o pată fără o urmă de mizerie îmi prindea timid mâna ca din greşeală o greşeală în care persişti după ce ai făcut-o deja din teama de a nu deveni şi mai penibil dar nu mă mângâia doar o ținea aşa în mâna lui mare şi umedă mă înduioşa atât de mult încât îmi doream în momentele alea să-i simt fiecare rid din palmă cu buzele să inventez o nouă chiromanție una practicată de orbi lipsiţi de amprente din când în când dădea să întoarcă fața înspre mine dar parcă tot timpul îi atrăgea ceva privirea înainte şi câteodată aveam impresia că vedeam căprioare lupi mistreți arici o dată chiar şi-un urs pe serpentinele din munți pe unde abia îmi mai simțeam respirația dădea să vorbească voia poate să spună uite lupul ariciul căprioara ursul mistrețul sau doar mi se părea şi atunci treceam peste o denivelare şi mâinile ni se desprindeau şi redeveneau ale unor străini care sunt atât de departe în mințile lor încât nu vor avea niciodată ce să îşi spună

(îi vorbeam despre el în gând:) fragil ca un pui de somn pe vârful picioarelor mergi să nu-mi plesnească pojghița protectoare foița luminoasă tot ce mai poate fi între mine şi lume dacă ai să deschizi gura numai sarah va avea de suferit nu se va mai împăca niciodată cu piatra în care va trebui să se întoarcă va şti că nu-i niciodată îndeajuns de negru încât să nu-şi mai vadă sufletul în rotocoale se va răsuci într-o rană care nu-i a ei nu strânge într-un pumn străin ce ştii foarte bine că e al tău hai nu te mai uita la ea ia-ți drumul fumul apa visele şi pleacă



31

n-avea cum să-mi spună asta niciodată ştiam că nu o va face dar simțeam uneori teama aia ciudată care te face să te crezi cel mai țepos animal de pe pământ şi atunci priveam în față abia mai respiram ca şi cum în aer ar fi fost semne pe care dacă le-aş fi tras pe nas nu le-aş mai fi văzut şi aş fi ratat ceva esențial şi eram sigură că în acelaşi aer presărat cu semne mâinile mele mişcându-se ar fi putut lăsa urme de neşters creând traiectorii pe care m-aş fi văzut nevoită să merg atunci el îşi aprindea o țigară cu cea mai firească stranietate la care aş fi putut vreodată fi martoră dacă aş fi existat cu adevărat în momentele acelea cu patru roți rulând pe un carosabil străin de orice lume posibilă

(îi vorbeam despre el în gând:) închide-mă-n cap în vata de sticlă a ideilor fixe
nimic
nimic
nimic
nu-i mai real decât asta să cântăm acolo despre lili marlene înger albastru sau fătucă dusă să ducă vin din țâță soldaților în pauza dintre o luptă şi-altă luptă vezi nu-ți zic strânge-mă-n brațe nu-ți zic vino aici nici măcar du-te creierul el e singurul care poate face ceva pentru cutia aia mică în care am mai încăpea o vreme apoi totul ar începe să se umfle delirul să pocnească de la încheieturi noi ne-am plimba de nebuni de la o crăpătură la alta cu un fel de lipici impermeabil imbatabil etern gândindu-ne în mintea care ne e comună că poate ne va rămâne puțin din el pe degete când în sfârşit ne vom prinde de mână



32

n-am să încetez niciodată să mă întreb care-i treaba cu el şi tot niciodată n-am să îndrăznesc să îl întreb îmi ajunge faptul că respiră lângă mine că ține de volan apasă accelerația şi frâna şi are mâna pe schimbătorul de viteze la două degete de mâna mea de ce mi-ar trebui o poveste în minte mi se derulează filme când SF când gore în timp ce pe fereastră văd trecând păduri peste păduri şi îmi doresc să ajungem mai repede în deşert nu nu ştiu dacă urmează să ajungem vreodată în deşert nu pun întrebări nu vreau să ştiu unde mergem sau unde ne aflăm mai văd câte o plăcuță câte o bornă kilometrică şi atunci aş vrea să pot da repede înapoi şi să şterg dar asta e pe bune aşa că îmi rotesc ochii în toate părțile pentru a-mi umple mintea cu cât mai multă informație vizuală posibilă îmi încarc hardul vreau să dispară plăcuța borna imaginea realității care ancorează şi mă întorc la imaginile cu nave spațiale peisaje post-apocaliptice sau creieri împrăştiați pe asfalt pe pereți pe salopete murdare de benzină

(îi vorbeam despre el în gând:) l-a ajutat decorul el e doar un om singur într-un decor orice om singur într-un decor ca ăsta e interesant îl aşteptam mă transformam nici nu ştiam ce se poate întâmpla în sufletul unui om pe jumătate adormit când vede în cadrul ferestrei un cal simțeam doar brațul mişcându-se încet înspre colțul în care ghiceam ascunzătoarea obiectului lăsat de el în urmă şi praf de puşcă de fier şi de geam nu mai e cazul să îmi spun în gând că formele intuite nu au o legătură cu numerele destinale mi se confirmă pas cu pas iluzia aflării în eroare



33

aş fi vrut să mă apuc cu mâinile de burtă să mă aplec şi să scot din mine toate pietrele pe care le înghițisem până atunci îmi toca mintea întruna iar el doar respira în stânga mea lăsând parcă totul să meargă de la sine camionul să se conducă singur mintea mea să toace pietre şi drumul să se întindă asta nu mă făcea cu nimic mai uşoară învârtea doar nişte rotițe invizibile care-mi înlăturau zgomot mic cu zgomot mic neobosita căutare a unui sens atunci când eşti atent la cum cineva respiră lângă tine şi şuieratul abia perceptibil îți pune notă cu notă o melodie secretă în urechi căutarea se suspendă momentul îți devine loc şi anulează orice ar putea veni după şterge transpune şi evitând levitația te înfige exact unde eşti te face să asculți şi să taci să priveşti şi să vezi trecând prin fără nici cea mai mică încordare apoi se mişca îşi ducea mâna la nas sau ceva simțeai cum vrea să întoarcă spre tine capul dar îi vedeai doar intenția de parcă o fantomă i s-ar fi desprins de scalp de sub păr alunecându-i pe craniu şi ți-ar fi întâlnit ochii s-ar fi speriat şi s-ar fi întors înapoi iar tu ți-ai fi amintit de asta abia a doua zi dimineața când din oglinda băii unei benzinării te-ar fi privit un chip cu două găvane în loc de ochi

(îi vorbeam despre el în gând:) n-am fi putut niciodată fi oamenii care să trăiască împreună într-o casă n-aş fi putut niciodată găsi în coşul cu rufe o cămaşă de-a lui niciodată nu şi-ar fi lăsat-o acolo nu şi-ar fi lăsat-o niciunde n-am fi putut întinde cearşafuri la uscat în curte printre care să ne alergăm şi să ne sărutăm în bătaia soarelui n-aş fi putut găsi o carte deschisă pusă cu fața în jos pe o noptieră lângă o urmă rotundă de pahar şi-o lampă albă mică nu s-ar fi putut auzi noaptea zgomote de paşi mici prin casă pentru că niciodată noi niciodată noi n-am fi putut trăi împreună într-o casă



34

bătrânul îşi potrivea pălăria din fetru părea să aibă un ochi mai mare dar era doar felul în care îşi concentra privirea partea dreaptă a feței avea mai multă viață cealaltă era cufundată într-un fel de visare oprisem să fumeze voise să-şi mai dezmorțească picioarele şi să ia puțin aer mai fusese pe aici cunoştea câțiva oameni care ieşeau tot timpul la poartă după ce îşi terminau treburile zilnice comunicau printr-un fel de tăcere care tot timpul se încheia cu o poveste mai mult sau mai puțin adevărată „în ’43-’44 treceau avioanele aliate şi mama a căzut într-o groapă de bombă cu mine iar eu am ieşit de acolo şi am început să fac ai-ai-ai cu mânuțele în sus goneam avioanele îmi apăram mama care era şi atunci gravidă era gravidă cu Milică un frate care a murit” bătrânul îşi dregea glasul şi-şi trecea palma peste mustața fără pic de păr alb îşi dădeau apoi mâna iar noi ne continuam drumul în camionul care tăia în două un drum mult prea strâmt privind cum se lăsa întunericul peste tot ce s-ar mai fi putut spune

(îi vorbeam despre el în gând:) îți poate săpa ceva mai adânc în carne decât imaginea unui vierme roşu târându-se pe urmele lăsate de vertebrele tale te apleci să-l atingi cu buzele şi ştii ceva ce nimeni nu ştie când totul e spus discutat explicat denunţat cauți un rest tot timpul un rest de care te agăți rostogolindu-te în aer niciodată în gol niciodată căzând doar căutând o intrare