Prea obosită, prea mioapă. Pînă şi numele îmi alunecă, scoică zdrobită, dincolo de piele, în adîncul meu, printre ţesuturile moi, printre organele pulsînd ca nişte sori speriaţi, acolo unde nimic din ce-i afară nu mai răzbate.
***
Ţine-mă departe de toamna asta, ţine-mă departe de oameni, departe de cîmpurile cu coceni retezaţi! Ia-mă în braţe şi ţine-mă departe de mine, să nu mă pierd printre capetele hîde de bătrîne ivite brusc în lumina serii!
***
Ce mondenitate să fii visceral, ce lux nepermis! Viscerele nu sînt de pus în galantar. Acolo se adună mizeria, meschinăria, ura şi frica. Acolo e maşina de tocat a bunicii, cutia cu Pandora cu tot. Acolo doarme mama cu mulţimea ei de prietene diabetice, nevrotice şi betege înainte de vreme, cu mîinile tăiate-n borcane. Acolo totul e complicat şi foarte amestecat. Acolo trosnesc retortele, acolo se moare fără glorie. Acolo, acolo, nimeni nu minte. Acolo, în frigul umed, stăm cu toţii, cu chipul răsucit înăuntru, ca o mănuşă întoarsă pe dos.
***
Cu inima în mînă, am mers prin oraş, păşind pe prima zăpadă din anul ăsta. Şi inima mea, stropită cu vin şi oţet, continua să putrezească în ritmul celor 37 de ani, în timp ce coţofenele se adunau pe umărul toboşarului. Oasele singure nu mă puteau salva. Nici numele tău, Argentina, pămînt al făgăduinţei. Numai un cîine mare şi galben s-a îndurat de mine, a venit spăşit şi mi-a mîncat inima, fără grabă. Apoi a plecat, s-a îndepărtat spre orizont ca o imensă floarea-soarelui.
***
Guri şopocăitoare, gri metalic, date cu unsoare, deschizîndu-se şi închizîndu-se sub cerul de vară. Dacă vrei să creşti mare, trebuie să treci printre ele, mi-a zis Mika-Lé, ivindu-se de după zidul părăsit. Dar cine vrea să fie mare? Poate doar caraghioşii, doar tîmpiţii care cred că nu mai au încotro. Dar nu eu, nu eu.
***
Pe unii trebuie să-i suporţi aşa cum suporţi peisajele urbane cu mucuri de ţigări, tampoane şi peturi goale. Să-i suporţi cum suporţi manelele vecinilor sau durerea de măsele. Să-i suporţi ca să nu devii ca ei.
***
Pielea mea e din vată de sticlă, limba mea e din vată de sticlă, pînă şi ochii-mi sînt din vată de sticlă. Şi nici o atingere nu mai e cu putinţă.
***
Cînd inima se strînge şi se stafideşte ca strugurii puşi în pod la uscat, cînd carnea se retrage, cînd trupul refuză să mai primească lumea înăuntrul său, la ce bun să te mai străduieşti, la ce bun să mai zîmbeşti?
***
Unde sînt eu înghesuită, înghemuită în trupul ăsta? Unde sînt eu în carnea asta veştejită, care nici măcar nu-mi mai aparţine? Unde stau eu în trupul ăsta peste care nu vor mai trece mîinile tale? Şi unde se duc toate trupurile femeilor neiubite? Trupurile lor dislocate, cu pielea rugoasă, de elefant, trupuri pămîntii pe care nici vîntul nu le mai mîngîie. Unde se duc, oare, toate visurile lor de tandreţe cu gust de tiramisu?
***
Cînd mă aşez pe pat, trupul se scufundă încet-încet, trecînd prin saltea, dincolo de scîndurile duşumelei, în pămîntul umed, plăcut gîngăniilor. Acolo mă întîlnesc cu trupurile năruite ale atîtor femei, amestecîndu-mă în pasta lor groasă. Şi-atunci vii tu şi-mi zîmbeşti. Zîmbetul tău mă extrage de acolo şi mă aşază la loc, pe pat.
***
Am scris despre singurătate, poeme despre singurătate. Dar încă n-o cunoşteam cu adevărat. Singurătatea care-ţi foarfecă măruntaiele şi te izbeşte de pereţi, singurătatea de ghetou bucureştean, cu ţigani strigîndu-ţi din containere să nu te apropii. Singurătatea cu mirosul ei rînced, stătut, cu indiferenţa ei crasă. Singurătatea care-ţi goleşte trupul de toate organele, pînă ce nu mai rămîne din tine decît o carcasă rătăcind noaptea pe străzi. Şi iată, singurătatea, cu balele ei de buldog, îşi scrie acum poemele, propriile ei poeme, direct pe trupul meu.
***
Să îmbrăţişez suferinţa, să mă scald în ea ca într-o apă curată. Dar eu nu sînt nici vreun sfînt, nici Dostoievski. Şi nici măcar nu-i nevoie, pentru că ea locuieşte în mine ca un cîine otrăvit şi neajutorat.
***
Şi-a rămas numai aşteptarea mestecînd lumea între gingiile ei negre, deja cangrenate. Şi aşteptarea asta nu poartă nici un nume.
***
O voce dogită peste o scrumieră plină de mucuri de ţigară şi-un chip pe care-l recunosc cu greu ca fiind al meu, şi asta doar pentru că nu mai e nimeni în afară de mine în camera de hotel ieftin, care n-aşteaptă decît un cutremur.
***
Cîndva eram o ceaşcă plină de smîntînă, o cutie muzicală de Crăciun. Cîndva, somnul era blînd cu mine.
***
Parisul fără tine e doar un oraş oarecare. Trec printre clădirile ordonate, impunătoare, printre cafenelele chic, înţesate la ora prînzului. Mirosul tău cuibărit între cutele pielii mele explodează, acoperind mirosul de stridii. Şi nimeni nu ştie de unde vine lumina albastră care acoperă deodată oraşul. Trupul meu se poate împuţina în continuare, mă poate trăda în fiecare zi, dar nu poate uita.
***
Pe inima mea s-au adunat toate scamele din lume şi înăuntrul meu au crescut lanuri întregi de tutun. şi doar foşnetul lor mă mai poartă încă pe străzi.
***
Tot încercînd să mă lipesc la loc, m-am făcut pelicanol. Pelicanol sfărîmicios, cu miros de leşie. Pelicanol din cel mai prost. Se întăreşte repede şi nu prinde nimic, nici măcar muşte. Pelicanol de duzină, ca şi micile mele drame, pe care le pun pe moaţe, să pară mai altfel. Sînt toată numai pelicanol. Şi tot ce ating se transformă-n pelicanol. Pelicanol şi iar pelicanol. Şi pelicanolul nu poate plînge.
***
Organele mele tremură sub plapuma groasă, de lînă, pe care Maia a cusut-o special pentru mine. Tremură şi se desprind de la locul lor. Mă părăsesc rînd pe rînd. Degeaba le rog, haideţi, veniţi înapoi, de data asta o să am mai multă grijă de voi. Degeaba le spun că aricioaica-i pe aproape. S-au săturat de mine, de trupul meu mult prea îngust, mustind de cerneală. Şi totuşi le rog, le chem ca pe nişte pisoi. Ficatul meu, splina mea, rinichii mei, plămînii mei, veniţi înapoi! E 24 decembrie şi e ziua mea. Veniţi şi uraţi-mi « La Mulţi Ani! ». Dar ele sînt departe, în bradul de Crăciun, rămas neîmpodobit. Sclipesc, arătîndu-mi Nordul. Le-aş urma. Dac-aş putea măcar să ies de sub plapuma asta groasă şi grea.
Ritmuri de îmblînzit aricioaica
Doina Ioanid
In Doina Ioanid's fifth volume of verse, Chants for Taming the Hedgehog Sow ("Ritmuri de imblinzit aricioaica", Cartea Romaneasca, Bucharest, Romania 2010), the poet's earlier universe contracts further still, maintaining nevertheless its epiphanic dimension. Her prose poems are just as many epiphanies, trimming poetic perception – and expression – of all excess baggage. Yet stark they are not. They are, rather, streamlined vehicles (deep-sea vessels spring to mind), and very sophisticated ones at that, meant to take the reader beyond usually unquestioned borders, into an abyss both familiar and scary. While exploring herself, Doina Ioanid seems to trigger off in the reader an irrepressible urge to replicate the process with his/her own personal data. Never was intimacy more discreet – or more universal, for that matter. And that's what makes Doina Ioanid's poetry so substantial: the constant yet delicate delving into a multilayered, multifaceted reality in a redemptive attempt to make sense of things without robbing them of their aura. It's in this inner radiance of things that the epiphany manifests itself, making Doina Ioanid's poems transcend the harshness of personal experience into a realm verging on both James Joyce's epiphanies and Gerard Manley Hopkins' inscapes: Way too tired, way too myopic. Even my name, a squashed clam, sinks through my skin deep within me, past soft tissues, past organs pulsating like terrified suns, deep down where none of the things on the outside can force their way in any more.
Doina Ioanid , born December 24, 1968, in Bucharest, has published five volumes of verse to date, consisting without exception of prose poems ranging from one to twenty-five lines. In the nineties she was a member of the legendary writers' workshop "Litere", associated with Bucharest University, where she studied French language and literature. After a spell on the the teaching staff of Brasov University (Romania), Doina Ioanid has been working, since 2005, as senior editor for The Cultural Observer, a leading Romanian cultural weekly. She goes on frequent reading tours both in Romania and abroad (France, Turkey, Sweden, Holland, Italy, UK).
Florin Bican studied English at the University of Bucharest where he became a compulsive translator of Romanian literature. The resulting translations have been published in Britain, Ireland, the United States, Singapore, Germany, and Romania. His translations from English into Romanian include Lewis Carroll's The Hunting of the Snark and T. S. Eliot's Old Possum's Book of Practical Cats. When not translating, Florin Bican works on subversive children literature. His first volume of poetry, A Slob's Treasury of Verse (2007), is a collection of politically incorrect cautionary rhymes. A second volume in the same vein, The Recyclopedia of Nonsense Rhyming Tales, was published in 2013. Bican's work in progress, Torpid Tropics, is an attempt at cautionary prose and is just as politically incorrect. In 2009 he edited and contributed to The Cook-a-Book Pancyclopedia of Texts and Images, an anthology of Romanian children's literature. Between 2006 and 2012 Florin Bican was in charge of the Romanian Cultural Institute program, Translators in the Making, training foreign translators of Romanian literature.
