Ce știam înainte să cunosc…
Preoteasa: 1959
Despre şcoala la care era mama învăţătoare nu-mi mai amintesc. Îmi aminteşte ea. În memoria mea stocată într-un limbaj cu semne greu de tradus nu este decât colina mică din spatele şcolii. Undeva în stânga, pe altă colină era „privata” popii din Boj. O vedeam mereu. O văd şi acum, dar niciodată ca privată, ci ca scenă. Preoteasa urca spre locul cu pricina uitându-se în spate dacă o urmăreşte o ceată de pândaci. Strângea ceva la piept, ca şi când era ceva de preţ, furat de la hăitașii ei posibili, cei de care se temea când mergea acolo, strecurându-se ca o hoaţă. Intra, mai arunca o privire îndărăt şi se zăvora înăuntru. Măcar atât ştiam: că oamenii nu stau mult în privată, că nu le place fiindcă nici mie nu-mi plăcea. Ea însă, ea, doamna preoteasă, stătea acolo un veac. Uneori suna un glas de tunet: părintele sau soacra ei o strigau, privind la sigur, spre locul ei secret. Pândea prin ulucă. Dacă erau departe, ieşea şi o lua pe ocolite ca să își facă apariția din grajd. Dacă erau aproape, ieşea cu „obiectul” ascuns sub cordonul fustei (îi vedeam forma mai pătrăţoasă). Avea o figură vinovată, ca şi când se pregătea pe drept să-şi încaseze porţia de nuiele sau măcar o palmă grea, căci de zis nu-i zicea nimeni nimic în curte, în văzul lumii. Toţi ai casei îi ştiau obiceiul păcătos şi tuturor le era ruşine cu ea. Multă vreme am crezut că preoteasa face într-adevăr ceva rău sau ceva foarte ruşinos. „Prostii”, cum erau numite pe atunci partidele de sex. De bună seamă, nu. Era mereu singură. Poate că dosea ceva acolo. Sau arunca ceva ca să nu scotocească nimeni. O ocoleam cât puteam, să nu mă vadă lumea pe aproape. Mama, însă, nu. Părea că şi ea o ascunde cât poate, că minte pentru ea. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o:
– Mamă, ce lucru rău face doamna preoteasă acolo în privată? De ce se ascunde?
– Citeşte, fetiţă. Citeşte. Dar te rog să nu spui nimănui. Citeşte romane, poezii şi cărţi de istorie.
Cred că am făcut nişte ochi aşa de mari încât mama a simţit nevoia să-mi dea prima lecţie despre roluri de gen, mai ales după întrebarea mea:
– Da’ Părintele de ce citeşte când vrea, chiar şi pe scaunul de la poartă?
– Vai, cât eşti de copil! Părintele e preot şi e bărbat, mai ales e bărbat. El poate să citească ce vrea şi când vrea. Pentru o femeie de la ţară e mare ruşine să stea degeaba cu o carte în mână. Ea trebuie văzută făcând mereu ceva. De stat, stai când eşti bolnavă. Ei cred că cititul le sminteşte pe femei şi le mai face şi leneşe pe deasupra. La bărbaţi e altceva. Cei cu o carte sau cu un ziar în mână sunt respectaţi. Când preoteasa citeşte, pierde vremea degeaba şi îi intră gărgăuni la cap. Aşa cred ei.
– Da’ dumneata de ce citeşti în casă şi în ogradă şi nu în privată?
– Eu sunt învăţătoare şi ei cred că e normal să-m pierd vremea cu cărţi, că or fi bune la școală. Aşa pot să citesc fără nici o frică, în văzul lumii.
Mult mai târziu am cunoscut-o pe Filofteia (în 1986), bunica soţului meu, o femeie foarte deşteaptă, înţeleaptă şi fermecătoare, atât de fermecătore că îmi venea să mă fac „filofteie” la bătrâneţe. Toate îi erau bune şi senine atunci când ne-am întâlnit noi.., Trecuse prin viaţă cam 80 de ani: maternitate, războaie, aşteptări, animale, plante, nepoţi. Era aşa de simpatică şi de voioasă…încât atunci când am văzut-o întunecându-se de o durere adâncă, de suflet, nu mi-a venit să cred! Întunecarea ei nu venea de la nici unul din greurile şi răurile legate de morţi, de suferinţe, înşelări şi despărţiri, ci de la ceva ce nu a putut să aibă pe viaţă.
– Căci, maică, toţi te pot părăsi, pe unii îi ia Dumnezeu. Poţi pierde tot ce ai într-o clipită, da’ dacă ştii să citeşti, atunci îţi rămâne ceva pe lumea asta, atâta cât îţi rămâne lumina ochilor. Pe mine nu m-a lăsat tata să mă duc la şcoală, nu m-au lăsat nici măcar să învăţ singură literele. Aşa erau vremurile. Ziceau oamenii că fetele care ştiu să scrie fac lucruri pe ascuns. Şi orice face o femeie pe de-ascuns nu poate să fie decât lucru rău şi păcătos.”
Îi plăcea enorm să-l asculte pe Toader, bărbatul ei, citindu-i seară de seară. Orice. Ziare, cărţi, calendarul de perete, reţete de medicamente. Aşa le treceau serile în singurătatea lor de cuci „în etate”, cum îi plăcea ei să spună fiindcă „ageismul” îi făcea rău. Era hotărâtă să plece de pe lume după bunicul Toader, imediat ce încheia pomenile obligatorii. Aşa a şi făcut. S-a lăsat dusă. Nu cred că l-a iubit cu pasiune devastatoare. Cred însă că nu putea să îndure serile goale în care nu îi citea nimeni fiindcă Cetitorul, bărbatul, o lăsase nu doar fără el, dar şi fără rostul lui pentru ea: luntraşul bunicii Filofteia către lumea literelor.
II. FATA
Un eșec de femeie
La umbra Castelului Corvinilor sunt câteva case în vesela culoare gri-mânjit de deceniile în care furnalele scuipau funingini, făcând complet superflu sfatul de a nu fuma. Într-una dintre aceste case se afla atelierul în care, în fiecare zi de luni, o adolescență întreagă, o ceată de fete din generația mea veneam să ne petrecem 4 sau 5 ore (depinde dacă venea inspecția), împungându-și degetele cu acul cu care străpungeau etamina. Etamina asta era o pânză ciuruită multiplu și simetric, cu găurele minuscule, de la mama ei din fabrică. Noi urma să o transformăm în fețe de mese, șervețele și perinițe, muncă de mare răspundere care integra liceenele cu producția. Cu aia casnică, după cum se vede. Nu m-am dumirit niciodată de ce se întâmpla asta sau doar asta, în plin comunism, odată ce urma să devenim oameni ai muncii, la fel ca și băieții. Când am ajuns profesoară, comunismul era mai avansat și mai integrat cu producția de fabrică. Fetele mele mergeau în practică, o săptămână din patru, la Întreprinderea de Mașini și Utilaje unde lucrau cot la cot cu băieții: sfredeleau metal, înșurubau, dădeau cu mopul sau făceau hârțogăraia de atelier, fiindcă pe maestru îndeletnicirea asta ultimă îl plictisea de moarte.
Migală. Nouă ni se cerea migală. Cu alte cuvinte, trebuia să înfigem acul cu mulineui de câteva sute de ori în găurele, în direcția Crucii Sfântului Andreiii, astfel încât pădurea de cruci minuscule/migălite să alcătuiască: borduri, trandafiri, panseluțe, struguri, o mierlă, ceva. Mă rog, ceva frumos. La sfârșitul anului urma să defilăm cu cele mai reușite dintre creațiile noastre de textiliste la Casa de cultură a municipiului, să le așezăm pe standurile dintre coloanele monumentale, cu numele nostru. Curată revoluție! De obicei, în marile muzee ale lumii, creația femeiască textilă, tapițeriile și broderiile, are în dreptul semnăturii: autor anonim. Mileurile și fețele de masă erau o dovadă vie că suntem ce au fost bunicile noastre, deși trebuia să fim și ce ne sunt frații sau tațiiiii. Musai să fim și păstrătoarele tradiției. Comunismul a inventat femeia Shiva cu miriade de mâini în care să poată țină simultan sau succesiv, cine mai știa: freza sau raboteza, maneta de la macara, cartea, eprubeta, copilul, telul, aspiratorul, sapa, ligheanul, acul, cârpa de praf, volanul, inclusiv cel de tractor, dar și broderia. Și, pe deasupra, mai eram și incomparabil mai fericite decât cele mai multe femei occidentale care sufereau de angoasa casnicei cu studii, așa cum am aflat foarte târziu și complet inutil, după ce a crăpat comunismul, din lecturile mele din feministele marxiste americane.
Lucrul de mână a fost mereu marele meu eșec. Bunica a încercat să mă învețe să fac dantelă. Mileuri de dantelă. Am făcut unul singur pe care mama l-a păstrat ca pe sfintele moaște, să demonstreze viitorului meu soț că m-am străduit, iar mie că m-am străduit puțin și foarte prost. Cred că mai mult spor a avut străbunica atunci când a încercat să mă învețe să torc și să țes. Toate trei au sperat. Au sperat că o să iasă din mine o femeie de toată isprava. În gimnaziu, obsesia străbuniceasco-buniceasco-maternă a fost preluată de stat, prin programa școlară. Am scăpat de ea mergând la Școala de Arte Plastice, așa cum alte colege au scăpat mergând la Școala de Muzică. Eram scutiți prin lege, noi, fetele, de orele de cusătoreală, și ei, băieții, de orele de traforaj. Însă toți acești nevolnici am ajuns la liceu fără niciun exit. Unul dintre colegii mei de la Arte Plastice a rămas corijent fiindcă a produs o caricatură de ciocan și, ca prostul, s-a mai și contrat cu „maestrul”. Pe mine și pe celelalte anti-talentate ne-a tolerat „maestra” (e singura situație în care era folosit acest apelativ pentru femei). Noi aveam o tovarășă de treabă. Ne ținea acolo, lipite de scaun, cale de patru ore, să încropim niște mierle sau roze mutante, făcute cu tehnica: punctul în urma acului (ce memorie am!!), ceva mai ușor decât cruciulițele. Țin minte că uneori era așa de cumsecade, încât, ca să fiu și eu de folos cu ceva, mă punea să citesc cu glas tare romane, în timp ce colegele mele talentate făceau capodopere de măiestrie. În zilele de inspecție îmi spunea să rămân acasă. Îi era tare rușine cu eșecul ei pedagogic.
Odată m-am ambiționat, cred că mai degrabă ca să nu îi fie mamei jenă la sfârșitul anului, la expoziția de la care inepta de fiică lipsea. Am făcut un trimestru întreg, în completă asumare, o față de pernă cu un model combinat între opart și culori psihedelice, ultimul stadiu la care ajunsese evoluția artelor vizuale la începutul anilor 70. Efectul vizual era fabulos, cel puțin după părerea mea, cu condiția să nu te apropii ca să vezi detaliile de execuție, care, în opinia cunoscătoarelor, erau un dezastru. Tovarășa Maestră m-a înțeles. Era și ea mamă a unui coleg și știa cum s-ar fi simțit să îi lipsească pânza de bomfaier a fiului de la expoziția anuală.
Familia femeiască și orele de lucru manual au încercat să facă din mine o femeie cât se poate de întreagă. Tata și școala au încercat să facă din mine și un adevărat bărbat. De băieți nu trăgea nimeni să devină femei adevărate. Cinstit, pe atunci eu speram să reușească cea de-a doua încercare: a tatei în tandem cu școala, atât de mare era presiunea că, fără lucru de mână pe etamină, ești un eșec de femeie.
i Era o ață mai mătăsoasă pentru brodat. Dacă i-am greșit numele, rog să mă corecteze cititoarele cu memorie mai bună.
ii Nu că ne-ar fi spus cineva în afară de bunici numele ăsta.
iii Oricum eram și ce erau bunicii noștri, fiindcă greul culesului de porumb și sfeclă cădea pe umerii noștri adolescentini.
IV. JE CHANTE AVEC TOI, LIBERTÉ!
Lambada
– Olá! Vamos dançar, senhora!
M-am oprit stingherită. Am vârât nasul în dale, trăgând cu ochiul la bărbații de abanos din orchestra improvizată pe malul oceanului. Chiar cred că nu sunt întreagă la minte. Ce m-a apucat să dansez samba, în plină lume? În lumea asta a lor, cu oameni de multe rase, cu plaje de multe clase, la fel ca sambodromul. Cu Pão de Açúcar, Cristo redentor și favele pline de mațe de curent electric piratat. Sărăcie colorată. Clocot de viață. Amărâți veseli, dansând lângă bogați ceva mai îngrijorați, pe străzile și plajele Copacabanei.
Da. Ce m-a apucat să dansez, eu, o femeie sobră, răscoaptă (57 de ani nu-s chiar o glumă!), venită dintr-o lume cu tinerețea decentă, pitulată între patru pereți de apartamentele oricui, uniform modeste, nu exhibată ca la nebunii ăștia, pe nisip, pe stradă, în ghetouri de lux așezate pe șes și în râpele de pe versanții munților?
De ce sunetul libertății are pentru mine ritmuri latino-americane? Că sigur știu că mintea ei este, pentru mine, britanico-americano-continental-europeană. Mi-am scos capul dintre umeri și am zâmbit cu toată fața, fluturându-mi brațele către tineri de abanos. Ei, da! Lambada! Ea e ritmul muzical al stării mele de libertate. Nu Deșteaptă-te, române, nici măcar Marseilleza etapei bonjouriste a culturii noastre. Cea care acum e helloistă. Plecasem în tabără cu liceenii mei în decembrie, 1989. Aveam 34 de ani. Lăsasem în urmă, pentru creierii munților, orașe întunecoase, năclăite, orașe cu blocuri ca asfaltul, haine ca blocurile, viață ca hainele. Griul acela urât, soios, ni se punea pe creier și ne făcea pe toți niște bieți bulbuci, asemeni celor din Vulcanii noroioși, din pricăjiții munți ai Buzăului. Nici un nas nu se oprea în vitrine, nici măcar cel al Fetiței cu chibrituri. Ce să vezi în ele? Haine bej-gri, fermecătoare ca halatele de brigadier de fermă zootehnică sau de sculer-matrițer? Alea pe care veneau inspectorii comerciali județeni, mici (doi la metru), cu burtică biafreză, chelie și mapă de șorici căcăniu, să aleagă confecții pentru conjudețenele lor, conform Planului unic de dezvoltare economico-socială?
Lăsam în urmă molizii scuturați prin piețe. Globurile de plastic, artificiile care nu luau foc, beteala aflată la a treia generație de copii. Nu-i nimic. Le vom găsi pe toate la întoarcere. Vom coace noaptea cozonaci. Vom colora cu carioca hârtie modelată în steluțe. O să umplem golurile de la brad cu mere agățate de ață roșie și covrigi de la bunica. Dacă nu răzbim, o să consumăm din vata aia cu țepușe ca să o transformăm în zăpadă pe crengile cam chelioase ale O, molid frumos-ului! O să ascultăm discuri cu muzică clasică și o să cântăm colinde învățate de bunici. Nu o să deschidem nimic, nimic, să nu ne zbiere în creieri vocea aia cumplită, rușinoasă, mizeria nației noastre de ambetați de supraviețuire.
Ne-am întors în București pe 26 decembrie, exaltați și speriați. Hotărâți să prindem teroriști. Să ne batem pentru libertate în locul celor care muriseră deja pentru ea. Mi-am ținut cumpătul. Aproape tot timpul. Nu e ușor să răspunzi de 70 de adolescenți rebeli. Nu ai voie să fii optimist în exces, nici pesimist, nici măcar realist. Mai degrabă trebuie să fii prudentă-încurajatoare-temperatoare. Doamnă de fier sau măcar de tinichea.
Vremurile se schimbau ca formele de relief la un cutremur de gradul nouă. În unele și aceleași 24 de ore făceam revoluții în planul de învățământ, păzeam ușa blocului să nu intre teroriștii, împărțeam adolescenților șosete de lână și supă fierbinte în termos. Ei stăteau zi și noapte la metrou să controleze până și babele care umblau cu colivă, să nu cumva să ascundă ele acolo, sub grâul fiert, acoperit cu bomboane, vreun pistol sau, cine știe, vreo bazucă sub palton. Toți eram revoluționari. Umblam căpiați, cu tricolorul înnodat la brațul stâng. Ne priveam speriați: suntem, oare, ai noștri? Ne îmbrățișam: Trăim! Trăim! Libertate/Te iubim/Ori învingem/Ori murim! Frica și curajul se topeau unul într-altul și se metamorfozau în gesturi de mimetism revoluționar tembel. Dorința de libertate e contagioasă. Atunci, în acele zile, se confunda cu dorința de moarte. Nu cunosc pe nimeni întreg la minte. Nu eram niciunii întregi la minte, cel puțin noi, naivii tuturor istoriilor. După 27 de ani am luciditatea să spun că, știind exact ce ar urma, aș fi la fel de proastă și de exaltată ca și atunci. La un moment dat, până și revoluția obosește, cel puțin pentru o vreme. Am mai început să ne adunăm pe la casele noastre. Televiziunii române libere (căci aproape toate celea aveau libertatea în coada numelui) i s-a mai aplecat și ei să dea discursuri exaltate ale oamenilor cu șepci, căciuli, pulovere și pufoaice, imagini cu tiranul și sinistra bine ciuruiți și muzica scrâșnită a trasoarelor.
Era duminică, în preajma Anului nou. Am deschis televizorul. Am rămas amuțită, cu mâna pe gură, ca Valeriile din Sâncraiul bunicilor. Pe scena Palatului Pionierilor, devenit Palatul Copiilor (iaca, nu zicea că e al copiilor liberi, caz rar), o ceată de fete și băieți, îmbrăcați foarte colorat și șocant de diferit, dansau. Un dans lasciv-erotic, vesel și duios, senzual și puternic, o mișcare de valuri care se ciocnesc de țărmul șoldului celuilalt: Lambada. Do Brasil. Chorando se foi.
Hristoase, Doamne! Nu am putut crede. Iar puștii dansau, dansau și dansau, râzând, mângâindu-și siluetele cu privirea, căci ce se petrecea cu ei le plăcea trup și suflet. Da, le plăcea. Un dans de plăcere pură. Muzica invada, mă prindea, mă fura. Senzația de libertate se desprindea de unicul ei centru, mintea mea, și întorcea spatele fricii din inima mea. Mă scălda ca o îmbrățișare, mă îmbăta de bucurie. Doamne! Viața-i frumoasă! E frumoasă pe față, la lumina zilei. Vine din postul național de televiziune. S-a dat dezlegare la drag de viață! Atunci și numai atunci am dat drumul tuturor râurilor de lacrimi de teamă, speranță, rușine, silă. Boceam de îmi tresălta cămașa în ritm de Lambada. Îi plângeam pe cei morți, le plângeam familiile vii, plângeam bucuratul ăla de bunker al tinereții noastre. Plângeam că îmi e dat să trăiesc bucuria la liber, fără îngrădire, fără strâmbături și critici, fără suspiciuni, indignări, procese verbale și note informative. Când am terminat de plâns m-am simțit ca nouă, bătând la ușa noului cu un zâmbet larg pe față.
Lambada avea să ne urmărească tot acel prim an de libertate. A moșit muzical economia de piață în talciocuri, printre drujbe, șublere, baloane și cărți. A aruncat în aer anunțul că orice restaurant se închide la 10 seara și a redeschis discotecile. A însoțit micii traficanți în Ungaria, Moldova și Turcia, făcându-le mai suportabil schimbul marfă-bani-marfă. A bătut complet la audiență folk-ul tinereții mele, ba chiar și muzica ușoară și romanțele de inimă albastră ale părinților.
Nu am mărturisit atunci, în cercul meu, ce șiroaie de lacrimi am vărsat eu pe prima mea Lambada, nici că trăgeam cu urechea să o ascult prin talciocuri, atunci când mă prefăceam că mă interesează numai și numai cărțile. Cred că mi-era jenă chiar și de mine să îmi recunosc franc că, până și pentru una obsedată de revoluții în predarea științelor sociale, libertatea avea gust de Coca-cola, miros de Marlboro, imagine de bazar turcesc, sunet și mișcare de Lambada. Am trăit cu această sfială snoabă până în ziua în care o mică ceată de tineri ca abanosul, au zâmbit fericiți să mă vadă dansând pe plaja lor.
– Olá! Vamos dançar, senhora!
